Vreau să zbor!
Slujirea Copiilor
Ți s-a întâmplat vreodată să visezi că zbori? Lui Ionuț, un băiat de șapte ani dintr-un sat din județul Mehedinți, i se întâmpla adesea. În vis, vântul îl ridica deasupra acoperișurilor și îl purta peste uliță, peste pădure și peste dealuri. De acolo, de sus, până și locurile pe care le vedea în fiecare zi i se păreau pline de frumusețe. Cât de minunată era lumea pe care o crease Dumnezeu!
Ziua, când vedea câte un stol trecând pe deasupra satului, Ionuț și-ar fi dorit să plece cu păsările și să se întoarcă odată cu ele, înainte de cină. Până atunci, se mulțumea să înalțe zmeie cu ceilalți copii de pe uliță. Le făceau din crenguțe, hârtie colorată și pânză de la umbrele vechi. Fiecare zmeu avea un nume. Unul se chema Vânturici, iar altul, care se ridicase mai sus decât toate celelalte, primise numele de Campionul.
La altarul de seară, părinții îi citiseră din Biblie despre o zi pe care o așteptau cu bucurie. Când Domnul Isus va reveni, cei care au adormit în Hristos vor învia, iar împreună cu cei credincioși care vor fi în viață Îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh. Dintre toate cuvintele citite atunci, lui Ionuț îi rămăseseră în minte mai ales cele de la sfârșit: „Și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:16–17). Îi plăcea să se gândească la ziua în care avea să-L vadă pe Isus.
Chiar lângă casa lor, pe un stâlp de iluminat, își făcuse cuib o familie de berze. Ionuț putea să le urmărească mult timp, mai ales acum, când puii învățau să zboare. Într-o dimineață de vară, după ce părinții plecaseră la câmp, văzu unul dintre pui ridicându-se din cuib. Atunci își aminti de un desen animat în care un șoricel plutea prin aer ținându-se de o umbrelă.
— Dacă aș încerca și eu? își spuse el.
Se gândi o clipă să le povestească părinților ce avea de gând. Își aminti însă că mama îl rugase de mai multe ori să coboare de pe gard sau din pomi. Bănuia ce avea să-i spună și de data aceasta, așa că hotărî să încerce pe ascuns.
Luă umbrela cea mare a tatălui său și se cățără pe acoperișul casei. Abia când privi în curte își dădu seama cât de sus ajunsese. Îi bătea inima atât de tare, încât pentru o clipă se gândi să coboare. Dar apoi își închipui cum aveau să se mire copiii de pe uliță dacă l-ar fi văzut zburând. Deschise umbrela și sări.
Umbrela se răsuci și se strânse aproape de îndată, iar Ionuț căzu în curte. Îl durea atât de tare piciorul, încât nu se putea ridica. Deasupra lui treceau câțiva nori albi. Își dorea acum ca mama și tata să se întoarcă mai repede.
Când părinții au venit de la câmp, l-au găsit întins în fața casei și l-au dus la medic. Avea un picior fracturat. După ce i s-a pus piciorul în ghips și s-au întors acasă, le-a povestit de unde îi venise ideea și de ce o ținuse ascunsă.
— Am crezut că o să fie ca în desene, spuse el încet. Și știam că o să-mi spuneți să nu încerc.
— Mă bucur că ne-ai spus tot, Ionuț, îi răspunse mama. Când îți vine o idee și simți că trebuie s-o ascunzi de noi, vino să vorbim despre ea înainte să te apuci de treabă.
Câteva săptămâni, Ionuț a privit de la poartă cum copiii înălțau zmeie. Într-o după-amiază, Vânturici se ridică mai sus decât cuibul berzelor. Băiatul îl urmări până când zmeul se făcu cât un punct pe cer.
— Tată, când mi se vindecă piciorul, mă ajuți să fac un zmeu mai mare? Aș vrea să-l înălțăm împreună.
Tatăl lui zâmbi și se așeză lângă el la poartă. Până să coboare Vânturici, cei doi își făcuseră deja planul pentru noul zmeu.
„Ascultă, fiule, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările mamei tale!” (Proverbele 1:8)